Sărbătorirea zilei naţionale a României şi a intrării ţării în U E

Romantismul în trei culori

Cheia excelenţei lui Cristian Mandeal

Filarmonica a găzduit un concert de mare ţinuta oferit de Orchestra simfonica a Filarmonicii “George Enescu”din Bucureşti , aflată în forma sa maxima, sub bagheta lui Cristian Mandeal, cel mai important şef de orchestră român dupa Celibidache.

În programul serii au figurat: Suita I-a pentru orchestra in do major op.9 de G.Enescu;Concertul pentru pian si orchestra nr.2 in fa minor,op. 21 de Chopin, solista Mihaela Ursuleasa si Dansurile simfonice op.45 de Rahmaninov.
Prima Suita pentru orchestra de Enescu are o savoare originală datorată primei sale miscari cîntată în întregime la unison ; un imens tutti de vioară, care se prelungeste pînă la coda susţinuta în planul secund de un tremolo de timpani cu totul impresionant. Acest Preludiu este construit pe o dezvoltare monodică amplă. Porneşte de la un miez de celule care, prin reluări ciclice, rapeluri, prelucrări motivice conferă muzicii o forţă de incantaţie ancestrală. Mandeal a interpretat monumental pe aceasta gigantică vioară o melopee celestă în pianissimo-uri de mare fineţe.

În Menuetul lent, aceasta reverie nostalgică, atît de proprie sufletului românesc, este în mod savant, invocată prin graţia inefabilă a corzilor cu ritmuri de o libertate absolută unduind în subtile variaţii de tempi şi nuanţe. Dulceaţa amară a doinei, această specie de « cîntec lung » provenind dintr-un fond secular si amintind stilul parlando, este turnată în fluvii sonore de o mare puritate şi veridicitate de o orchestra perfecta « la unison ». Intermezzo este o oaza de reculegere inaintea unui Finale tumultos si strălucitor , un fel de tarantelă fantastică cu ritmuri schimbătoare , dominată de un imens crescendo pe un « duel » între instrumente de suflat şi corzi, dus la o maximă intensitate patetică şi sinceră de un şef de orchestră vizionar la apogeul puterii sale expresive.

Conciziune limpede
Al doilea Concert in fa minor aduce în faţa orchestrei, magnifica strălucire a pianului, instrument atît de drag lui Chopin. Originalitatea şi elocvenţa singulară a partiturii, se datorează structurii de o simplitate clasica traversată de o delicată hoinăreală romantică într-un prea-plin de idei contrastante perfect cizelate şi de o conciziune limpidă.
In Maestoso, introducerea orchestrală în surdină, se dizolvă în “frazele lungi, cu contur sinuos şi nesfîrşit, atît de libere, atit de flexibile, atît de perceptibile” (Proust) ale pianului chopinian, interpretate de Ursuleasa cu o mînă fermă şi catifelată. Exuberanţa scriiturii pianistice si puterea sa de seducţie în tonalităţi pierdute, în semi-tonuri, în vibratii alternează cu puritatea tuşeului într-o voluptate sonoră de cristal. Demersul Mihaelei Ursuleasa a fost liric sincer, curăţat de orice sentimentalism.
In Largetto-ul, traversat de o revărsare de nostalgie, pianul foloseşte o imensă paletă expresivă, vibrînd la unison cu violonceii. Allegro vivace culminează cu un dans generos şi irezistibil evocînd ritmurile provenind din ţinuturile cracoviene.
Ursuleasa dă viaţă ritmului tremurător al faimosului “rubato chopinian », cu o tehnică de excepţie şi strălucire a formei. Interpretarea Toccatei de Paul Contantinescu, oferita la bis a primit un plus de virtuozitate si de expresivitate.

Orchestra inflăcărata
Prin strălucirile de timbru în suspine abia simţite si acea suită « testamentară » de titluri atribuite iniţial mişcărilor (Dupa amiaza, Crepuscul, Miezul noptii), Dansurile simfonice de Rahmaninov oferă chintesenţa unei opere ancorate într-un romantism cu sclipiri intunecate. Prima mişcare Non allegro introduce un motiv arpegiat de tre note care răsună pe o lungă şi neîntreruptă formulă ritmică. Dialogul saxofon-clarinet relansează tandru orchestra, care cîntă în timbre de culori pastorale amintind de nostalgia pămîntului natal. Tema majoră face să se audă, în pulsaţii ascunse, un duel între suflători şi corzi, între sarcasm şi testament. Finalul potolit vorbeşte într-un murmur abia simţit de acea linişte grea de dinaintea atacului. Andante con moto este un vals melancolic şi gînditor, fantomatic,care în beţia sa melodică se transformă dînd impresia că are puterea să se regăseasca, dar se dizolva în reveria « à la russe » ; suflătorii şi corzile dansează înlănţuiţi. Valsînd parcă împreună cu magica sa vioara primă, gesturile hieratice ale dirijorului ţes o pînză invizibilă de lungime infinita. …pînă la strigătul trompetelor : atunci corzile se crispeaza, flauţii se agită himeric şi echilibrul se pierde într-o « violenţă orchestrală » care striga disperarea.
Lento assai allegro vivace, cu similitudine tematică catolică dar şi de inspiraţie muzicală ortodoxă, se implică într-o intrigă fantastică în care izbucnesc armonii neliniştitoare, disonanţe dureroase. Prin precizia corzilor şi puterea alamurilor bine marcate de percuţie, această frenezie se trasformă în dans macabru. Unui Dies Irae i se va opune ca o izbăvire un citat ce vine din sufletul Rusiei vechi : « Sa fie binecuvantat Domnul ».
Mandeal se contopeşte cu orchestra devenită pe fondul întunecat, roşie-incandescentă…Un Rahmaninov sublim ! Bisul său, Rapsodia nr. 1 in la major,op.11 de Enescu, o bijuterie de expresivitate, îl confirmă pe locul său de cel mai bun promotor şi specialist de astăzi al operei enesciene.

Florina Sandulescu-Vlad ” Luxemburger Wort “, 2 decembrie 2006
Traducere Ana Maria Pop, Cristina Sarbu

###

Jurnal
Miercuri, 06 dec. 2006
Norbert Thill

28 noiembrie la Filarmonică
Clipe sublime cu Orchestra Filarmonicii GEORGE ENESCU

De la 1 ianuarie 2007, România aparţine Uniunii Europene. Ca mulţumire şi recunoştinţă, ca preludiu al acestei integrări, ca un angajament pentru o colaborare constructivă, şi totodată ca o sărbătoare a Zilei Naţionale, Institutul Cultural Roman în colaborare cu Ambasada României la Luxemburg dăruiesc prietenilor muzicii o seară de concert cu implicaţii deosebite, în domeniul cultural: România nu intră în Uniune cu mîinile goale România nu este numai un pod către ţările apusene creştine ci îmbogăţeşte cert patrimoniul cultural cu valori de care pot fi mîndre, fără excepţie, toate ţările Europei : picturile lui Nicolae Grigorescu( 1838 – 1907), cel numit „ Murilo român” , sculpturile lui Constantin Brancuşi ( 1876 – 1957), compoziţiile unui George Enescu ( 1881 – 1955) ca şi Orchestră a Filarmonicii din Bucureşti care poartă numele acestui mare muzician, au mare preţ la nivel modial. De aceeaşi preţuire internaţională se bucură şi şcoala pianistică românească pe care marele pianist francez Alfred Cortot o aprecia ca fiind unică şi care a dăruit lumii muzicale prin personalitatea lui Dinu Lipatti( 1917 – 1950) pe unul dintre cei mai vestiţi virtuozi ai secolului XX.
Pentru faptul că acest concert a început cu o jumătate de oră întîrziere, muzicienii români nu sunt deloc vinovaţi. Vinovat este publicul care a arăta o totală lipsă de consideraţie. Atunci cînd ultimul ascultător şi-a găsit locul, într-o disciplină perfectă, instrumentiştii au pătruns pe o scenă care de abia a reuşit să-i primeasca. După un scurt dar pregnant acordaj, dirijorul Cristian Mandeal a putut începe concertul cu prima Suiă în do major pentru orchestră op. 1, compusă de George Enescu în 1903, la Paris. Un pliant de şase pagini oferit gratuit publicului a cuprins informaţii importante despre compozitori, lucrările lor, interpreţi şi orchestră.

George Enescu

George Enescu s-a născut la 19 august 1881 la Liveni, în Moldova românească. La şapte ani, studiază vioara la Viena, la început cu Bachrich , apoi vioară şi muzică de cameră cu Joseph Hellmesberger jr. continuînd cu fuga la clasa lui Robert Fuchs şi pian la clasa lui Ludwig; îşi încheie studiile la Viena cu ceea ce pe atunci se numea Gesellschaftsmedaille şi cu calificativul „excelent”. Între anii 1890 – 1894, Enescu a locuit la familia profesorului Hellmerberger, care care l-a ajutat să participe pe ascuns la repetiţii şi concerte. Astfel tînărul a putut pătrunde în extraordinara lume sonoră a orchestrei simfonice. Determinantă a fost şi întîlnirea cu Johannes Brahms; Enescu a putut cînta la pupitrul trei al viorilor cînd prima simfonie brahmsiană a fost prezentată în primă audiţie la Viena, în 1894. Această întîlnire cu marele maestru a fost deosebit de importantă pentru tînărul muzician, care, atît în calitate de violonist cît şi în cea de dirijor, a semnat apoi, la rîndul său, versiuni extraordinare şi unanim apreciate ale capodoperelor lui Johannes Brahms.
La dorinţa tatălui, în 1895, Enescu pleacă la Paris unde, în următorii patru ani studiază, în principal compoziţia, cu Ambroise Thomas, Théodore Dubois, Gabriel Fauré, Jules Massenet şi André Gédalge. În 1897 i se prezintă la Paris, în primă audiţie, Poema Romana; doi ani mai tîrziu îşi încheie studiile ca elev la clasa de vioară a lui Marsick obţinînd un Premiu întîi care îi deschide porţile spre o carieră internaţională. În 1931 devine membru al Academiei Romane, în 1936 membru corespondent al Institute de France.
In prima dintre cele patru părţi, Preludiu la unison, Enescu apelează numai la corzi care interpretează partitura la unison. Faptul că viorile, violele, violonceii – violoncelele si contrabasii cîntă în registre diferite conferă partiturii aparenţa unică a mai multor voci într-una singură in octave paralele care atrage imediat atenţia. Nuanţe bogate, dinamizări gradate de la pianissimo-uri şoptite la cele mai puternice fortissimo-uri imprimă acestui unisono un fantastic dramatism. Accente explozive şi melisme scandate şi pregnant conturate, conferă acestui recitativ declamatoriu o tensiune care taie respiraţia ascultătorilor. În acest unisono clocotitor al corzilor Enescu uimeşte cu unul dintre cele mai fascinante efecte sonore din întreaga literatură pentru orchestră: o delicată, aproape imperceptibilă elegie a viorilor este insoţită de un la fel de imperceptibil, de eteric tremolo al timpanilor. Se crează astfel o atmosferă transcendentală unică.
In celelalte trei părţi ale Suitei pentru orchestră, Enescu aduce melodii din ţara sa natală, ce rezonează adînc în spiritul, inima şi sufletul poporului român, melodii ce însoţesc obiceiurile de viaţă şi de moarte.

Dirijorul Cristian Mandeal
La cei 61 de ani ai săi, Cristian Mandeal este recunoscut ca dirijor, pianist şi compozitor. A fost elev al lui Herbert von Karajan şi Sergiu Celibidache. Din 1991, în calitate de Director General, conduce orchestra cu care a realizat turnee în 32 de tări şi a prezentat peste 50 de prima audiţii. Mandeal este dirijor-oaspete la Deutsche Oper Berlin, la Teatro Lirico din Cagliari, la Festivalul Internaţional de la Edinburgh, la Orchestra Simfonică Euskadi Spania, la orchestrele din Manchester, Haifa şi Bolzano. Dintre înregistrările sale amintim Integrala lucrărilor lui Enescu, Simfoniile lui Bruckner şi lucrările pentru orchestră ale lui Brahms.

Mihaela Ursuleasa

Mihaela Ursuleasa, pianista româncă de 28 de ani, a fost aleasă ca solistă a celui de al doilea Concert în fa minor pentru pian si orchestră, op. 21, compus de Frederic Chopin în 1830. Pe scenă a apărut o siluetă delicată pentru care scaunul cu şurub al pianului a trebuit înălţat la maximum. Dar, după introducerea orchestrală, chiar prima interveţie a pianului, plină de energie şi personalitate, ne-a îndreptăţit să aşteptăm o versiune excepţională a acestei partituri, prea des interpretată doar cu inerţia rutinei. Mihaela Ursuleasa a dezminţit proverbul care a afirmă că perfecţiunea, desăvîrşirea nu aparţin lumii noastre, căci chiar şi cele mai dificile pasaje interpretate adesea într-un tempo atît de rapid încît taie respiraţia ca şi ornamentele cele mai bogate, mai strălucitoare,mai complicate au fost redate cu claritate de cristal. În nici un caz însă, interpreta nu a fost preocupata de acuratezea redării tehnice a partiturii, atenţia ei concentrîndu-se pe mesajul pe cate Chopin l-a „ascuns printre note” şi pe care a reuşit să îl transmită discret dar convingător. Un imens arsenal de modalităţi de atac i-a permis pianistei să picteze în culori deosebit de expresive melismele delicate şi visătoare, sonorităţi perlate pure, acorduri violente, sacadate, pasajele puternice, stridente, vijelioase de terţe şi sexte, legato-uri povestitoare sau staccato-uri jucăuşe şi sclipitoare. Interpretarea Mihaelei Ursuleasa poate susţine cuvintele unui Dlaude Debussy ( 1862 – 1918) : muzica lui Chopin nu se explică, ea se simte. Deşi Chopin lasă deplină libertate interpreţilor muzicii sale, totuşi numeroasele rubattto-uri trebuie gîndite şi încadrate în contextul istoric al epocii, aşa cum compozitorul a dorit. Mîna stîngă trebuie încăpăţînat să păstreze ritmul şi să-l susţină asemeni baghetei dirijorului, pentru mîna dreaptă. Astfel, melodia, armonia şi ritmul rămîn strîns legate într-o unitate perfectă iar impetuozitatea romantică poate fi ţinută în frîu deşi muzica lui Chopin surprinde mereu prin spontaneitatea înlănţuirilor acordice şi modulaţiile neaşteptate.
După un concert Beethoven susţinut de Mihaela Ursuleasa în SUA în 2006, San Francisco Chronicle aprecia că un astfel de Beethoven nu a mai putut fi ascultat de la glorioasele timpuri ale lui Claudio Arrau şi Clara Haskil. Acelaşi lucru îl poate afirma şi cronicarul care a asistat la concertul din seara zilei de 28 februarie, în sala Filarmonicii din Luxemburg. Pentru apluzele furtunoase, Mihaela Ursuleasa a mulţumit cu un bis, Toccata de compozitorul roman Paul Constantinescu, un diabolic Perpetuum Mobile ce aminteşte de Maurice Ravel. Din pian a izbucnit un foc spectaculos foc de artificii.
După pauză am putut asculta cele Trei dansuri simfonice op.45 de S.Rahmaninov, lucrări foarte rar cîntate. Compozitorul care s-a născut în 1873 la Omeg, lîngă Novgorod, în Rusia şi a murit în 1943 la Beverlz Hills, lîngă Los Angeles este cunoscut mai ales datorită celui de al doilea Concert în do minor pentru pian şi orchestră, op. 18 , partitură folosită în America, după cel de al doilea război modial, în filme de o calitate îndoielnică. În 1885, din cauza lipsei de interes, elevul de 12 ani este transferat de la Conservatorului din St.Petersburg la Conservatorul din Moscova unde Nicolai Sverev îl supune unei educaţii în regim de disciplină militară. Cu un an înainte de terminarea oficială a studiilor, în 1892, Rahmaninov primeşte Medalia de Aur. În 1918 se stabileşte în SUA. Între anii 1931 – 1939 îşi petrece cu consecvenţă verile în Elveţia. În această periuoadă, muzica sa a fost interzisă în ţara lui natală.
Cele Trei dansuri simfonice sunt un cîntec de lebădă , ultimele partituri scrise de compozitor în 1940, cu trei ani înainte de moarte. Ele sunt, de fapt, oglinzi sonore în care se reflectă întreaga viaţă a creatorului, cu suferinţele şi profundele sale dezamăgiri. Se poate vorbi de un un inconfundabil „stil Rahmaninov” puternic influenţat de experienţele sale de viaţă: melancolia ajunge pînă la fatalism; resemnarea elegiacă alternează cu proteste vehemente împotriva destinului şi cu intervenţii pătimaşe; uneori pot fi auzite melisme ale cîntărilor ruse ortodoxe dar şi ecorui ale muzicii creştine apusene care aduc eliberare şi lumină deşi din adîncuri se ridică un avertisment misterios, motivul dansului morţii din Dies Irae. După ce am spus toate acestea nu mai este de mirare faptul că cele mai multe dintre marile opusuri ale lui Rahmaninov sunt scrise în tonalităţi minore. Tot ce am arata pînă acum poate conduce la ideea că muzica lui este supraîncărcată dar, datorită unui extraordinar simţ al orchestraţiei, limbajul muzical rămîne surprinzător de proaspăt pînă la ultimul acord. Succesul extraordinar s-a datortat în egală măsură strălucirii tuturor interveţiilor instrumentelor soliste, de la flautul piccolo la impozanta tuba. In orice caz, o astfel de partitură plină de pasaje de mare virtuozitate este accesibilă doar unui ansablu de calitatea Orchestrei simfonice a Filarmonicii din Bucuresti, şi asta numai în cazul în care la pupitru se află un dirijor ca Cristian Mandeal. Felul în care Mandeal dirijează este inspirat din gestica spectaculoasă a unui Leonard Bernstei , artistuil păstrîndu-şi însă pe deplin personalitatea. La toate gesturile, la toate cerinţele sale, orchestra a răspuns impecabil.
La ovaţiile prelungite ale publicului, Cristian Mandeal a răspuns cu prima Rapsodie româna în La major, op. 11 a cărei interpretare a încoronat această seară de concert. Cu măiestria unei tehnici dirijorale de mare virtuozitate, Mandeal şi-a condus sigur orchestra prin paginile acestei complexe partituri. Aceste tablouri sonore, impresionante, fascinante care încă de la primele acorduri au stîrnit ropote de aplauze, sunt omagii convingătoare faţă de bogăţia ancestralului folclor romanesc. Ne lipsesc pur şi simplu cuvintele în care să cuprindem unicitatea acestor momente în care orchestra a strălucit. Ca să înţelegi, trebuie să fi fost de faţă.

Traducere Cristina Sarbu