Fotografii: © Victoria M . Zamorano, USA
Material realizat cu sprijinul Medieval Tours

Filarmonica din București, cea mai “bătrână” orchestră din răsăritul Europei (1868)

de Viorel Cosma

Majoritatea orchestrelor simfonice din lume s-au născut fie din formațiile aflate în “fosa” teatrelor lirice, fie din ansamblurile particulare ale curților princiare europene, mai ales cele dinainte de 1800.

Printre cele mai vechi „capele“ se numără cele din Dresda (1548), Schwering (1563), Weimar (1565), Braunschweig (1571) și Karlsruhe (sec. XVI). Este bine de știut că Germania rămâne țara de pe continentul european cu cele mai numeroase orchestre simfonice, fondate în secolul al XVIII-lea: Mannheim (1720), Berlin (1735), Leipzig (1763, celebra Gewandhaus), München (1778), Bonn (1783), Bremen (1792). Nici Franța nu a rămas departe de Germania, dacă ne gândim la Orchestra Academiei de Operă (1669) și la cea a Operei Comice (1780) din Paris, după care a urmat „explozia“ formațiilor simfonice franceze de elită din secolul al XIX-lea: Orchestra Conservatorului (1828), Pasdeloup (1861), Colonne (1873), unde a debutat George Enescu cu Poema română) și Lamoureux (1881). Deși poate părea curios, totuși Varșovia a avut o formație simfonică pe lângă Teatrul Mare (1833), înainte de Liverpool (1840), Viena (1842), New York (1842), Budapesta (1853) și Praga (1881). Când a avut inițiativa dirijorul Eduard Wachmann de a pune bazele unei orchestre (1866) și apoi a fondat Societatea Filarmonică Română din București (1868), vecinii noștri erau departe de asemenea înfăptuiri artistice: Atena (1893), Belgrad (1923), Kiev (1923), Sofia (1928), Moscova (1928). Capitala României se mândrea deja cu formația sa, în timp ce la Sankt Petersburg, de pildă, regimul țarist abia la 1882 a închegat Orchestra Curții, iar când Ateneul Român se pregătea să-și inaugureze noul palat al muzicii (1888), celebra Concertgebouw Orchestra abia se năștea la Amsterdam! Astăzi, la aproape 140 de ani de existență (pe care îi va sărbători în 2008), Filarmonica „George Enescu“ din București se plasează drept cea mai „vârstnică“ din bazinul balcanic și – exceptând orchestra poloneză de fosă a Teatrului Wielkiegow Warszawie (care nu era independentă) – chiar din răsăritul Europei.

Dacă în etapa „Wachmann“, Filarmonica din București trecea drept una dintre primele formații din lume care au promovat creația – controversată, de pildă, în Franța – a lui Richard Wagner, în etapa „Georgescu“ s-a impus ca ansamblul simfonic cu cea mai mare deschidere față de muzica contemporană (Richard Strauss, Igor Stravinski, Béla Bartók, Serghei Prokofiev, George Enescu). Prezența celui mai de seamă compozitor român pe afișele Filarmonicii l-a încurajat pe George Georgescu ca, în absența sa din stagiunea 1927/1928 (când a preluat locul lui Arturo Toscanini la New York), să-l invite la București pe Hermann Scherchen, spre a înviora școala componistică autohtonă. După memorabilul ciclu al Simfoniilorlui Beethoven, dirijorul german a deschis „balul“ audițiilor de muzică românească: poemul |ntre dușmanide Robert Cremer, Simfonia de camerăde Mihail Andricu, Suita nr. 2 pentru orchestră de George Enescu, Uvertura la Ecubade C.C. Nottara, Bagatella pentru contrabas și orchestrăde Filip Lazăr, Două dansuri de Ion Nonna Otescu, Acteonde Alfred Alessandrescu, Priveliști moldoveneștide Mihail Jora. Iar spre a continua tradiția wagneriană a Filarmonicii bucureștene din vremea lui Eduard Wachmann, încheierea ciclului de concerte al lui Hermann Scherchen a avut loc în a treia zi de Crăciun (27 decembrie 1927) cu un festival Wagner!

Când s-au împlinit 100 de concerte de la fondarea instituției (1894), presa bucureșteană a cerut etatizarea Orchestrei Filarmonicii: „N-ar fi bine ca să se înființeze în București – scria compozitorul și criticul muzical Grigore Ventura în din 7 aprilie 1894 – o orchestră stabilă, precum există în orice oraș din Germania?… Supun ideea ministrului Instrucțiunii Publice și primarului orașului“. A trebuit să treacă o jumătate de secol pentru ca sugestia lui Grigore Ventura să se materializeze…

Al treilea moment de importanță majoră din existența Filarmonicii l-a constituit primul turneu peste hotare, în Grecia și Turcia (1922). A fost semnalul unor momente de afirmare a artei interpretative românești în Europa, fiindcă – alături de dirijorii George Georgescu, Mircea Basarab și Mircea Cristescu – o suită de virtuozi ca Dinu Lipatti, Ion Voicu, Silvia Serbescu, Valentin Gheorghiu, Radu Aldulescu, Alexandru Demetriad, Mihai Constantinescu (1934-1967), au înscris orchestra bucureșteană în circuitul marilor formații mondiale.

Competiția valorilor artistice, în care Filarmonica de Stat, devenită „George Enescu“ după moartea maestrului (1955), a intrat după 1958, s-a produs la… București, odată cu apariția celui mai prestigios Festival muzical internațional „George Enescu“ din țara noastră. Ducând greul fiecărei manifestări artistice trianuale, prima noastră orchestră simfonică a trebuit să lupte, de la egal la egal, cu cele mai prestigioase ansambluri străine, a lansat zeci de partituri ale generației postenesciene, a impus capodoperele lui George Enescu în cele mai autentice tălmăciri posibile. Nu mai este un secret faptul că dialogul de la București a îngăduit accesul masiv al dirijorilor și soliștilor români la cele mai mari formații-oaspete, dar, totodată, a permis invitarea Filarmonicii „George Enescu“, sub baghetele lui Cristian Mandeal și Horia Andreescu, dirijorii permanenți din ultimul deceniu, cu regularitate peste hotare. Dispunând – după 1951 – și de un cor academic de înaltă ținută profesională, adeseori Filarmonica a plecat în tandem pe meleaguri străine, spre a da viață unor partituri vocal-simfonice reprezentative.

Dacă privim cu o undă de regret mai ales peste perioada de debut internațional din prima jumătate a veacului al XX-lea, atunci ne vom întreba de ce Filarmonica bucureșteană nu a ajuns mai repede în compania „granzilor“ europeni, când aveam după 1920 un șef de orchestră și un virtuoz de talia lui George Enescu. Filarmonica a plătit un tribut prea greu, fiindcă modestia proverbială a maestrului nu l-a implicat niciodată la pupitrul vreunei orchestre românești într-un turneu peste hotare! A trebuit să ne mulțumim doar cu partiturile sale, deși formația a simțit nevoia și de magistrala sa baghetă. Să nu uităm că la Expozițiile universale de la Paris (1937) și New York (1939), Enescu a preferat să prezinte doar lucrările școlii românești de compoziție, fără „instrumentul“ capital (Filarmonica) de care aveam atât de multă nevoie, spre a ne impune și valorile interpretative. Din păcate, nici întâlnirile de neuitat cu Sergiu Celibidache la Ateneul Român (1979) nu au condus Filarmonica „George Enescu“ către pasul fundamental așteptat de publicul nostru (angajarea sau colaborarea permanentă), orchestra bucureșteană ratând o altă șansă de afirmare internațională. Revirimentul din ultimele decenii se pare că a venit pe calea discurilor-compact care au propulsat formația-etalon a țării în fruntea ierarhiei mondiale.

La cei aproape 140 de ani de existență, Filarmonica „George Enescu“ se poate mândri cu o tradiție artistică egală cu istoria modernă a României, fiindcă să nu uităm că „scânteia“ fondării primei noastre orchestre simfonice s-a ivit pe vremea lui Cuza Vodă, odată cu plămădirea primului stat modern prin unirea Principatelor Române! Istoria zbuciumată a Filarmonicii bucureștene se confundă cu momentele dramatice care au marcat existența unui neam, așezat la răscruce de drumuri.

Ateneul Român – inima culturii românești

de Viorel Cosma

Edificiu-simbol al culturii naționale, Ateneul Român, construit în inima Bucureștilor în urmă cu 120 de ani (1886-1888), a devenit exponentul arhitectonic și spiritual nu doar al unui oraș, al unei Capitale, ci al unei națiuni.

Aici au conferențiat marile personalități și savanți ai României, aici au concertat toți consacrații și tinerii artiști profesioniști ai țării, aici au urcat pe podium multe formații și soliști de nivel mondial, aici s-au lansat – în primă audiție – capodopere ale literaturii muzicale autohtone, aici s-au organizat primele expoziții ample, retrospective de pictură și sculptură ale maeștrilor artei plastice naționale, aici s-au perindat regi și regine, oameni politici și oaspeți de seamă de peste hotare spre a participa la evenimente de importanță națională și universală – într-un cuvânt, la Ateneul Român s-au petrecut momente de anvergură istorică ce s-au înscris în cartea de aur a poporului nostru.

Puțini știu astăzi că Palatul Ateneului Român s-a clădit cu banii dintr-o subscripție publică, în urma organizării unei loterii naționale (500.000 de bilete în valoare de un leu), apelul adresat cetățenilor de naturalistul Constantin Esarcu (1836-1898), fondatorul Societății Ateneul Român, sunând ca o chemare populară, printr-un slogan de-a dreptul comic și banal: „Dați un leu pentru Ateneu!“. Ideea apelului s-a transformat – surprinzător – într-o lecție de unitate, de trezire a conștiinței naționale. Concepută de arhitectul francez Albert Galleron, după cercetările științifice și indicațiile lui Alexandru Odobescu, revizuite și completate de un mănunchi de specialiști români (Al. Orăscu, Ion Mincu, Ion Socolescu, Grigore Cerkez, Cucu Starostescu), clădirea de formă circulară s-a datorat valorificării fundațiilor deja existente din Grădina Episcopiei ce urmau să servească ridicării unui… circ. Inspirat din vechile temple grecești, edificiul surprinde la prima vedere printr-o colonadă istorică ce susține un fronton triunghiular. La parter, impresionantul hol din marmură înglobează cele 12 coloane dorice de susținere a sălii de concerte. Patru scări monumentale în spirală de tip baroc din marmură de Carrara, desfășurate cu balcoane la etajul intermediar, fac legătura cu sala și anexele (birouri, săli de repetiții, cabine pentru soliști și dirijor etc.). Dispuse sub forma vechilor amfiteatre greco-romane, cele aproape 1.000 de locuri (trei zone de parter și două rânduri circulare cu 52 de loji, la mijloc cu o lojă centrală) oferă o vizibilitate perfectă din orice colț și o audiție impecabilă. Perfecțiunea sunetului se datorează imensei cupole (bogat decorată) care „absoarbe“ fondul instrumental și vocal de pe podium, spre a-l distribui prin reverberație către auditori, cu întreaga gamă de armonice până la cele mai fine culori timbrale și nuanțe. Se pare că acustica excepțională a cavității sonore, proprii Ateneului Român, aplasat sala printre cele mai reușite construcții de acest gen nu doar din Europa, ci din întreaga lume. Fresca, evocând istoria poporului român în 25 de episoade, realizată timp de cinci ani de către pictorul Costin Petrescu, orga instalată în 1939 în urma ajutorului material al lui George Enescu, numeroasele îmbunătățiri tehnice produse după cutremurele de pământ și bombardamentul din 1944, de la sfârșitul celui de al doilea război mondial, dar mai ales modificările din 1966-1967 (introducerea aerului condiționat, refacerea tavanului, schimbarea fotoliilor, redistribuirea lojilor, lărgirea avanscenelor etc.) au transformat Ateneul Român într-un complex arhitectural singular în centrul Capitalei. De peste o jumătate de veac, a devenit sediul Filarmonicii „George Enescu“, iar din 1958 „Cartierul general“ al Festivalurilor Internaționale „George Enescu“.

Leagăn de lansare a muzicienilor români, de la Enescu și Lipatti, Clara Haskil, Cella Delavrancea la Ion Voicu, Lola Bobescu, Radu Aldulescu, George Georgescu, Dimitrie Dinicu, Eduard Wachmann, Alfonso Castaldi, Ionel Perlea, D.G. Kiriac, Constantin Silvestri, Elena Teodorini, D. Popovici-Bayreuth, Zina de Nori, Theodor Rogalski, Alfred Alessandrescu, Iosif Conta, Cristian Mandeal, Erich Bergel, Horia Andreescu, Valentin Gheorghiu, Antonin Ciolan, Ion Nonna Otescu, Mircea Basarab, Mihai Brediceanu, Egizio Massini etc. Ateneul Român a oferit melomanilor bucureșteni întâlnirile de neuitat cu Pietro Mascagni, Vincent d’Indy, Richard Strauss, Béla Bartók, Igor Stravinski, Serghei Prokofiev, Maurice Ravel, Felix Weingartner, Hermann Scherchen, Erich Kleiber, Pierre Monteux, Clemens Krauss, Hermann Abendroth, Vaclav Talich, Herbert von Karajan, Carl Böhm, Wilhelm Bakhaus, Claudio Arrau, Marguerite Long, Wilhelm Kempff, Henryk Szeryng, Alfred Cortot, Arthur Rubinstein, Pierre Fournier, Zino Francescatti, Jacques Thibaud, Pablo Casals, Walter Gieking, David Oistrah, Yehudi Menuhin, Monique de la Bruchollerie, Mstislav Rostropovici, Leonid Kogan, Ruggiero Ricci, Daniil Shafran, Dmitri Bashkirov, Christian Ferras, Nikita Magaloff, Sviatoslav Richter etc.

Templu al artei și culturii românești, Ateneul Român rămâne, la cei 120 de ani, nu doar o clădire de patrimoniu universal, reprezentativă ca arhitectură pentru România și Balcani (cu trimitere la antichitatea grecească), ci și un simbol de tradiție spirituală a unui popor. Iar dacă fundația circulară inițială, nicicând nu a fost visată de fondatori, arhitecți și constructori ca forma ideală pentru un monument arhitectonic (au existat glasuri în epocă ce au criticat soluția tehnică insolită), iată că timpul a hărăzit urmașilor culturii vechii Dacii să devină o scenă turnantă nu doar a istoriei, ci și a artei în contextul Europei. „Călare“ pe trei secole (fundația ecvestră s-a dovedit bazaltică), Ateneul Român și-a deschis larg porțile unor spirite universale luminate, ce și-au dat întâlnire la București, spre a se înfrăți cu autohtonii meleagurilor de la gurile Dunării. Deși ctitorii au visat ca toate artele surori să-și afle locul sub cupola acestui for cultural, totuși se pare că puțini și-au dat seama că acustica naturală excepțională a sălii oferă doar muzicii un climat de afirmare plenară, singulară, devenind casa părintească pentru marile personalități și talente ale lumii. A concerta pe podiumul Ateneului Român din București echivalează astăzi în arta lirică cu apariția pe scena Teatrului Scala din Milano. Templul din inima Capitalei, zidit în urmă cu 120 de ani, s-a transformat în „cartea de vizită“ nepieritoare a României contemporane.